În noul ei roman, „Intermezzo”, publicat în septembrie 2024, Sally Rooney revine cu o explorare profundă a relațiilor umane, de data aceasta centrată pe legătura frățească și pe modurile în care durerea se infiltrează în iubire. Povestea urmărește doi frați irlandezi, Peter – un avocat de 32 de ani, prins în triunghiuri amoroase complicate, și Ivan – un tânăr de 22 de ani, fost prodigy la șah, care inițiază o relație neașteptată cu o femeie mai în vârstă, Margaret. Acțiunea se desfășoară în Dublin și zone rurale din Irlanda, în perioada imediat următoare morții tatălui lor, oferind un fundal de doliu care amplifică tensiunile interioare ale personajelor.

Ce face „Intermezzo” atât de captivant este stilul caracteristic al lui Rooney: proză minimalistă, dialoguri vii și lipsite de ghilimele, care surprind fluxul conștiinței cu o precizie aproape poetică. Trecerea de la intimitatea romantică la momentele de umor absurd – cum ar fi amintirile ambilor frați despre o fostă iubită a lui Peter, cu nasturi descheiați – creează un echilibru perfect între emoție și comedie. Temele centrale, precum doliu, iubire neconvențională și dinamica familială, sunt tratate cu o maturitate care depășește volumele anterioare, precum „Normal People” sau „Conversations with Friends”. Inspirat din observații personale asupra turneelor de șah și lockdown-urilor COVID, romanul introduce elemente noi, cum ar fi stream-of-consciousness mai fragmentat, amintind de Dostoevski, dar adaptat la anxietățile mileniale.

Criticile nu lipsesc: unii cititori observă că Peter pare prea pasiv, cu soluții care îi vin „din cer” fără o evoluție clară, iar lungimea cărții (peste 450 de pagini) poate dilua tensiunea în comparație cu ritmul mai strâns al operelor precedente. Totuși, aceste aspecte nu umbrește farmecul general – romanul a primit recenzii pozitive, fiind descris ca „perfect” și „o continuare ambițioasă filosofic” de critici precum cei de la The Guardian, cu o notă medie de 4.1/5 pe Goodreads, bazată pe zeci de mii de evaluări.

„Intermezzo” nu este doar o lectură, ci o pauză reflexivă în haosul vieții moderne, unde iubirea devine un intermezzo – un moment de respiro, dar și de dezvăluire dureroasă. Recomand cu entuziasm fanilor lui Rooney sau celor curioși de ficțiune contemporană care disecă sufletul uman cu blândețe și ironie. O carte care te lasă cu inima grea, dar și cu o dorință arzătoare de conexiune reală.

Advertisement

În universul thriller-elor marca Lee Child, Jack Reacher nu este doar un erou solitar, ci un adevărat titan al justiției improvizate, un fost ofițer de poliție militară care rătăcește prin America doar cu un rucsac minim pe umeri și o morală inflexibilă. Al unsprezecelea volum al seriei, „ Ghinioane și încurcături” (Bad Luck and Trouble, 2007), publicat în română de Editura Trei, ne scoate din zona de confort a lui Reacher cel izolat și îl aruncă într-o aventură de echipă, dezvăluind rareori explorate fațete ale trecutului său militar. Rezultatul? Un roman exploziv, plin de adrenalină, loialitate și răzbunare, care reafirmă de ce Child este considerat unul dintre cei mai captivanți autori de thrillere contemporani.

Povestea începe cu un gest brutal: Calvin Franz, un vechi camarad din unitatea specială de investigații a Armatei SUA, este aruncat viu dintr-un elicopter deasupra deșertului californian, la peste 900 de metri altitudine. Mesajul este clar – cineva vânează membrii fostei echipe a lui Reacher. Când Frances Neagley, singura femeie din grup și o figură dură, cu un instinct de supraviețuire de oțel, îl contactează pe Reacher cu un semnal codificat, lucrurile escaladează rapid. Cei doi se reunesc cu ceilalți supraviețuitori – Karla Dixon, expertă în finanțe, și David O’Donnell, maestrul în securitate – și pornesc o investigație care îi poartă din Los Angeles până în Las Vegas și deșerturile aride, dezgropând un complot legat de un furt masiv de fonduri de pensii militare și o rețea de securitate coruptă condusă de un antagonist viclean, Allen Lamont (cunoscut sub aliasul Adrian Mount).

Ce face cartea aceasta specială este echilibrul perfect între acțiune fulgerătoare și momente de umanitate. Spre deosebire de volumele anterioare, unde Reacher rezolvă totul singur, aici îl vedem colaborând, dezvăluind o latură de lider carismatic și, ocazional, vulnerabil – mai ales când vine vorba de prieteni uciși și familii lăsate în urmă. Child construiește suspansul cu o logică impecabilă, fără propoziții inutile sau descrieri pompoase: fiecare capitol este un glonț tras direct, un text care te ține lipit de pagină. Finalul, o confruntare epică din care fac parte elicoptere și răfuieli nemiloase, este una dintre cele mai satisfăcătoare răzbunări din serie, un adevărat ochi pentru ochi care lasă un gust amar-dulce de justiție.

„Ghinioane și încurcături” nu e doar un thriller; e o celebrare a loialității care transcende uniforma militară, un reminder că, în lumea lui Child, norocul prost se răzbună cu o precizie chirurgicală. Dacă ești fan al genului, nu rata – Reacher nu așteaptă pe nimeni.

Advertisement

„Eu, acuzatul” de Imran Mahmood este un roman tulburător și profund, care transcende convențiile clasice ale thrillerului juridic, oferind o experiență narativă intensă, construită aproape integral sub forma unei pledoarii. Povestea este spusă din perspectiva unui tânăr acuzat de crimă, care refuză să-și accepte avocatul și alege să-și rostească propria apărare în fața instanței. Această alegere narativă transformă romanul într-un monolog captivant, în care vocea protagonistului devine un instrument de explorare a adevărului, a memoriei și a justiției.

Imran Mahmood, avocat penalist cu experiență, își etalează cunoștințele juridice pentru a construi o poveste autentică, tensionată și psihologic complexă. Cititorul este invitat să pătrundă în mintea acuzatului, să-i asculte versiunea, să-i simtă frica, furia, vulnerabilitatea și speranța. Pe măsură ce monologul se desfășoară, devine evident că adevărul nu este nici simplu, nici liniar, ci fragmentat, subiectiv și adesea distorsionat de traume și dorința de supraviețuire.

Romanul ridică întrebări esențiale despre natura justiției, despre capacitatea sistemului juridic de a asculta cu adevărat și despre modul în care povestea unui om poate fi pierdută printre proceduri, probe și prejudecăți. Stilul lui Mahmood este sobru, dar pătrunzător, cu o construcție narativă care menține suspansul și provoacă empatie. „Eu, acuzatul” nu este doar o poveste despre vinovăție sau nevinovăție, ci o meditație asupra identității, asupra modului în care ne definim prin ceea ce alegem să spunem – sau să ascundem.

Advertisement