Amazon Kingfisher (Chloroceryle amazona), cunoscut și sub numele de „martin pescar amazonian”, este o pasăre spectaculoasă din familia Alcedinidae, renumită pentru penajul său vibrant și abilitățile sale de vânător. Această specie populează zonele joase ale tropicelor americane, din sudul Mexicului până în nordul Argentinei, fiind un simbol al ecosistemelor acvatice din regiune.

Caracteristici fizice

Amazon Kingfisher este o pasăre de talie medie, cu o lungime de aproximativ 29-30 cm și o greutate între 98 și 140 de grame. Are o siluetă tipică de martin pescar, cu un cioc lung și robust, o creastă ciufulită și o coadă scurtă. Penajul său superior este de un verde-bronz uleios, cu un guler alb distinct în jurul gâtului. Masculii se remarcă prin pieptul de un cărbune ruf roșcat și flancuri verzi, în timp ce femelele au pieptul alb cu pete verzi care se extind peste piept. Puii seamănă cu femelele, dar au pete albe pe aripile superioare și un cioc cu o pată galbenă.

Habitat și distribuție

Această specie este răspândită din statele mexicane Sinaloa și Tamaulipas, prin America Centrală, până în Columbia, Venezuela și estul Anzilor, ajungând în sud până în centrul Argentinei. A fost observată ocazional ca specie rătăcitoare în Aruba, Trinidad și Texas. Amazon Kingfisher preferă râurile mari, atât cu debit lent, cât și rapid, precum și malurile împădurite ale lacurilor și lagunelor de apă dulce. Poate fi găsită și în lagune salmastre, mangrove sau estuare de maree, dar evită pădurile dense, preferând peisaje deschise. Trăiește de obicei sub 1.200 m altitudine, dar a fost observată până la 2.500 m în Venezuela.

Comportament și reproducere

Amazon Kingfisher este, în general, o pasăre sedentară, cu excepția unor cazuri rare de rătăcire. Vânează de pe un punct de observație, cum ar fi o ramură sau o stâncă, de unde se aruncă în apă pentru a prinde pești, în special din familia Characidae, și crustacee. Ocazional, planează deasupra apei înainte de a plonja. Strigătele sale sunt variate, incluzând un „tek” sau „klek” ascuțit, un „chrit” staccato care poate deveni un zdrăngănit, și o serie de note clare, accelerate, considerate semnale de salut sau alarmă.

Advertisement

Sezonul de reproducere variază geografic, în America Centrală având loc în prima jumătate a anului. Perechile excavează împreună un tunel înclinat în malurile râurilor, lung de până la 1,6 m, cu o cameră de cuib la capăt. Femela depune 3-4 ouă, iar incubația, care durează aproximativ 22 de zile, este realizată în principal de femelă noaptea și de mascul ziua. Puii părăsesc cuibul la 29-30 de zile după eclozare.

Dieta

Dieta Amazon Kingfisher constă în principal din pești și crustacee, dar poate include și insecte acvatice sau amfibieni, în funcție de disponibilitate. Tehnica sa de vânătoare, care implică plonjarea precisă din poziție fixă, demonstrează o adaptare remarcabilă pentru mediul acvatic.

Conservare

Conform IUCN, Amazon Kingfisher este clasificat ca specie cu risc scăzut (Least Concern), cu o populație estimată la cel puțin 500.000 de indivizi maturi. Deși are o distribuție geografică extrem de largă, populația sa este în scădere din cauza degradării habitatului, inclusiv defrișările, poluarea apelor și construcția de baraje. Prezența sa este un indicator important al sănătății ecosistemelor acvatice.

Curiozități

• Amazon Kingfisher este mai mare decât ruda sa, Green Kingfisher, dar mai mic decât Ringed Kingfisher, fiind ușor de distins prin ciocul său masiv și creasta ciufulită.

• Spre deosebire de alte specii de martini pescari, nu regurgitează resturi de pește, sistemul său digestiv procesând complet prada.

• Este o pasăre solitară sau întâlnită în perechi, fiind extrem de teritorială, mai ales în sezonul de reproducere.

Amazon Kingfisher este un adevărat maestru al apelor tropicale, combinând frumusețea cu abilități de vânătoare remarcabile, fiind o prezență vitală în ecosistemele Neotropicelor.

Advertisement

În inima apelor tulburi ale Mării Negre, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, un nume a devenit sinonim cu curajul și eficiența: NMS Delfinul, primul submarin militar al României. Construit cu ambiție și marcat de controverse, acest submersibil a scris pagini de istorie prin misiunile sale îndrăznețe împotriva flotei sovietice. Povestea sa este una despre perseverență, eroism și provocări tehnice, dar și despre moștenirea unui vas care a pus România pe harta puterilor maritime.

Planurile pentru construirea primului submarin românesc au fost conturate încă de la începutul secolului XX, însă Primul Război Mondial a amânat realizarea acestui vis. Abia în 1926, România a comandat construcția NMS Delfinul (Nava Majestății Sale Delfinul) la șantierul naval „Quarnero” din Fiume, pe atunci o bază navală italiană (azi Rijeka, Croația). Cu o lungime de 68 de metri, dotat cu șase torpile Whitehead de 533 mm și un tun naval Bofors de 101,6 mm, submarinul promitea să fie o armă redutabilă. Costul său, de peste 135 de milioane de lei, era o investiție uriașă pentru România interbelică, reflectând ambiția de a-și consolida prezența navală în Marea Neagră.

Cu toate acestea, construcția nu a fost lipsită de probleme. La primele probe din 1931, submarinul a dezvăluit defecte majore: prova a cedat, acumulatorul a explodat, iar vinciul s-a rupt. Autoritățile române au acuzat constructorii italieni de folosirea unor materiale de calitate inferioară, ceea ce a dus la rezilierea contractului și la un proces care a durat trei ani. În cele din urmă, după noi negocieri, submarinul a fost finalizat și livrat României în 1936, fiind inaugurat oficial pe 15 august, de Ziua Marinei.

„Delfinul” în al doilea Război Mondial: O forță de temut

Odată intrat în serviciul Marinei Române, NMS Delfinul a devenit un instrument esențial în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Între 1941 și 1942, sub comanda unor ofițeri precum Constantin Costăchescu și Corneliu Lungu, submarinul a efectuat nouă misiuni în Marea Neagră, provocând pagube semnificative flotei sovietice. Echipajul, format din 40 de oameni, inclusiv șase ofițeri, a operat în condiții extrem de dificile, confruntându-se cu atacuri intense din partea navelor și aviației inamice.

Advertisement

Una dintre celebrele acțiuni ale „Delfinului” a avut loc pe 5 noiembrie 1941, în largul Crimeei, lângă Yalta. Comandantul Costăchescu a observat un convoi sovietic escortat și a ales să atace o navă de transport de 12.000 de tone, suspectată a fi încărcată cu muniții. O torpilă lansată de la o distanță de 800 de metri a lovit ținta, provocând o explozie devastatoare care a rupt vasul în două. Convoiul sovietic s-a împrăștiat, iar navele de escortă au vânat „Delfinul” timp de opt ore, lansând aproximativ 80 de grenade antisubmarin. Submarinul a scăpat nevătămat, ajungând la o adâncime record de 80 de metri, demonstrând îndemânarea echipajului și rezistența vasului.

„Delfinul” a contribuit și la alte succese, inclusiv scufundarea distrugătorului sovietic Moscova și avarierea crucișătoarelor Harkov și Voroșilov, care atacau Constanța. Prezența sa în Marea Neagră a forțat flota sovietică, care dispunea de 47 de submarine, să aloce resurse considerabile pentru apărarea antisubmarin, limitându-i astfel capacitatea ofensivă.

Echipajul: Eroism și sacrificiu

Succesele „Delfinului” s-au datorat curajului și profesionalismului echipajului, condus de căpitanul Constantin Costăchescu, decorat în 1943 cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a pentru „eroismul și sângele rece” demonstrate în misiuni. Echipajul a înfruntat condiții meteo extreme, atacuri constante și stresul operațiunilor subacvatice, fără a înregistra pierderi umane, deși submarinul a fost ținta a sute de bombe și grenade.

Declinul și moștenirea „Delfinului”

După 1942, „Delfinul” a suferit avarii serioase și a intrat în reparații până în august 1944, când România a trecut de partea Aliaților. Submarinul a fost confiscat de sovietici, care l-au folosit ca sursă de piese de schimb, returnându-l României în 1957 în stare de epavă. Deși Marina Română a încercat să-l refacă pentru uz civil, în anii ’70 a fost scos definitiv din uz. Unele componente, precum motorul diesel Krupp și manometrul de adâncime, sunt astăzi expuse la Muzeul Marinei din Constanța și la Muzeul Militar Național „Regele Ferdinand I” din București.

În 1985, România a primit un nou submarin, tot numit „Delfinul”, construit în URSS, parte a clasei Kilo. Acesta, însă, este nefuncțional din 1996 din cauza lipsei fondurilor pentru întreținere, marcând un contrast dureros cu gloria primului „Delfinul”.

Advertisement

Moștenirea unui simbol naval

NMS Delfinul rămâne un simbol al ambiției și curajului Marinei Române. Deși depășit tehnologic la intrarea în război, a demonstrat că strategia, curajul și devotamentul pot compensa limitările tehnice. Povestea sa, marcată de triumfuri și provocări, continuă să inspire, amintind de rolul crucial al României în teatrul naval al Mării Negre.

Cinteza gouldiană (Chloebia gouldiae), cunoscută și sub numele de cinteza curcubeu sau cinteza lui Gould, este una dintre cele mai colorate și fascinante păsări din lume. Endemică Australiei, această specie mică impresionează prin penajul său vibrant, care combină culori strălucitoare precum roșu, galben, verde și albastru, făcând-o să pară o adevărată operă de artă a naturii.

Caracteristici fizice

Cinteza gouldiană este renumită pentru coloritul său spectacular. Masculii și femelele prezintă o varietate de culori, dar masculii sunt, în general, mai viu colorați. Capul poate fi roșu, negru sau galben (polimorfism cromatic), pieptul este adesea violet, spatele verde strălucitor, iar abdomenul galben intens. Coada este albastră, cu pene lungi și subțiri. Pasărea are o lungime de aproximativ 13-15 cm și cântărește între 14 și 16 grame, fiind mică, dar extrem de atrăgătoare.

Femelele au culori mai puțin intense, ceea ce le ajută să se camufleze în timpul clocitului. Puii sunt de un cenușiu-oliv palid, cu ciocuri decorate cu perle sidefate, care dispar pe măsură ce cresc.

Habitat și distribuție

Cinteza gouldiană este nativă regiunilor nordice ale Australiei, în special în Kimberley, Teritoriul de Nord și Queensland. Preferă savanele deschise, pajiștile cu eucalipt și zonele din apropierea surselor de apă, unde se hrănește și se reproduce. Populațiile sălbatice au scăzut dramatic din cauza pierderii habitatului, a incendiilor și a capturării pentru comerțul cu păsări exotice, fiind acum considerate vulnerabile.

Advertisement

Comportament și reproducere

Cintezele gouldiene sunt păsări sociale, trăind în stoluri mari, mai ales în afara sezonului de reproducere. Sezonul de împerechere are loc în timpul sezonului ploios (decembrie-aprilie), când resursele de hrană sunt abundente. Acestea cuibăresc în scorburi de copaci, în special eucalipți, unde femelele depun 4-8 ouă. Ambii părinți participă la clocirea ouălor și hrănirea puilor, care devin independenți după aproximativ 40 de zile.

Masculii atrag femelele prin cântece melodioase și mișcări de dans, etalându-și culorile vibrante. Interesant, puii au marcaje fosforescente pe cioc, care ajută părinții să-i localizeze în cuiburile întunecate.

Dieta

Cinteza gouldiană este granivoră, hrănindu-se în principal cu semințe de ierburi, în special din genul Sorghum. În timpul sezonului ploios, poate consuma și insecte mici pentru a suplimenta aportul de proteine, mai ALEs pentru pui.

Conservare

Conform Listei Roșii IUCN, cinteza gouldiană este clasificată ca aproape amenințată (Near Threatened). Populațiile sălbatice au scăzut semnificativ, estimându-se că mai există doar câteva mii de indivizi. Principalele amenințări includ distrugerea habitatului, incendiile frecvente și concurența cu alte specii. Programele de conservare, cum ar fi protejarea savanelor și reintroducerea în zone sigure, sunt esențiale pentru supraviețuirea speciei. În captivitate, cinteza gouldiană este populară în avicultură datorită frumuseții sale, dar reproducerea controlată ajută la reducerea presiunii asupra populațiilor sălbatice.

Curiozități

• Polimorfismul cromatic al capului (roșu, negru sau galben) este determinat genetic și poate influența preferințele de împerechere.

• Cinteza gouldiană a fost numită după Elizabeth Gould, soția ornitologului britanic John Gould, care a descris specia în 1844.

• În captivitate, aceste păsări pot trăi până la 8-10 ani dacă sunt bine îngrijite.

Cinteza gouldiană este o adevărată minune a naturii, o pasăre care aduce culoare și viață în savanele australiene și care merită eforturi susținute pentru a fi protejată.

Advertisement