Connect with us
Vremea în Călărași: 🌡️ 15°C | Anul XI Nr. 531

Fapt Divers

11 dintre cele mai ciudate tratamente medicale din trecut

Published

on

Istoria medicinei este plină de practici care astăzi par de neconceput, dar care, la vremea lor, erau considerate soluții de ultimă oră. De la tratamente bazate pe superstiții la experimente riscante, iată un top al celor mai ciudate 11 tratamente medicale din trecut, bazate pe informații istorice reale.

  1. Enema cu fum de tutun – (Enema este o procedură medicală care implică introducerea de lichid în rect și intestinul inferior prin anus. Acestei proceduri poate varia, incluzând curățarea intestinelor, administrarea de medicamente sau stimularea evacuării intestinale în caz de constipație severă)
    În secolele XVII-XVIII, europenii foloseau eneme cu fum de tutun pentru a trata diverse afecțiuni, de la dureri abdominale la holeră. Se credea că nicotina stimulează respirația și circulația. Fumul era introdus în rect cu ajutorul unor dispozitive speciale, dar practica a fost abandonată din cauza ineficienței și a riscurilor, inclusiv arsuri sau infecții.

  2. Transfuzii cu lapte
    În secolul al XIX-lea, laptele era considerat un substitut viabil pentru sânge. Medicii injectau lapte de vacă sau capră în venele pacienților pentru a trata diverse boli. Deși unele cazuri păreau să aibă succes, multe transfuzii provocau reacții alergice severe sau chiar decesul. Practica a fost abandonată odată cu înțelegerea incompatibilităților biologice.

  3. Trepanarea craniului
    Una dintre cele mai vechi intervenții chirurgicale, trepanarea implica perforarea craniului pentru a trata dureri de cap, epilepsie sau tulburări mentale. Practicată încă din perioada neolitică, această metodă era riscantă și adesea fatală, deși există dovezi că unii pacienți supraviețuiau.

  4. Consumul de urină
    În Egiptul, Grecia și Roma Antică, urina era considerată un remediu terapeutic. Se credea că poate vindeca afecțiuni ale rinichilor sau ficatului. Unele culturi practicau uroscopia, analizând urina prin miros sau chiar gust, pentru diagnostic. Practica a fost abandonată din cauza lipsei de beneficii dovedite.

  5. Mercur pentru orice boală
    Mercurul era folosit în antichitate de egipteni, greci și chinezi pentru a trata de la sifilis la constipație. Aplicat sub formă de unguent sau administrat oral, mercurul provoca efecte toxice grave, inclusiv pierderea dinților, leziuni renale și probleme neurologice. Utilizarea sa a fost oprită în secolul XX.

  6. Cocaină pentru răceală și febră de fân
    La sfârșitul secolului al XIX-lea, cocaina era promovată ca remediu pentru dureri, febră de fân și chiar dependență de morfină. Aplicată pe mucoasa nazală sau ingerată, era considerată sigură, dar s-a dovedit a crea dependență și a avea efecte adverse grave, ducând la abandonarea sa.

  7. Praf de simpatie pentru răni de sabie
    În secolul al XVII-lea, Sir Kenelm Digby a inventat „praf de simpatie”, un amestec de viermi, creier de porc, rugină și resturi mumificate, aplicat nu pe rană, ci pe arma care o provocase. Se credea că vindecă prin „magie simpatică”. Practica era ineficientă și a dispărut rapid.

  8. Scaun rotativ pentru tulburări mentale
    În secolul al XIX-lea, „scaunul rotativ” era folosit în psihiatrie pentru a trata schizofrenia sau alte tulburări mentale. Pacienții erau rotiți până leșinau, crezându-se că această metodă „rearanjează” conținutul creierului. Practica era periculoasă și a fost abandonată.

  9. Bile de animale pentru diverse afecțiuni
    În China antică, bila de piton sau elefant era folosită pentru a trata ulcerații sau halena. Diluată cu apă, se credea că are proprietăți terapeutice. Deși unele tratamente tradiționale chinezești sunt încă studiate, această practică a fost în mare parte abandonată.

  10. Lobotomia prefrontală
    În secolul XX, lobotomia era folosită pentru a trata tulburări mentale, cum ar fi depresia sau schizofrenia. Procedura implica secționarea conexiunilor din lobii frontali ai creierului, adesea cu un instrument introdus prin orbite. Rezultatele erau devastatoare, ducând la schimbări grave de personalitate sau deces. Practica a fost abandonată în anii 1950.

  11. Tratament cu șoareci morți
    În Egiptul Antic și în Anglia elisabetană, șoarecii morți erau folosiți pentru a trata dureri dentare, negi sau tuse convulsivă. Se aplicau paste din șoareci zdrobiți sau jumătăți de șoareci pe zonele afectate. Aceste metode nu aveau bază științifică și au fost abandonate.

Precizări:
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.

Fapt Divers

Născut fără picioare, Matthew DeMeritt a adus la viață extraterestrul din E.T.

Published

on

În 1981, Steven Spielberg și echipa sa se confruntau cu o provocare unică: să creeze un extraterestru credibil pentru filmul E.T. the Extra-Terrestrial, o poveste emoționantă despre prietenie și acceptare. Personajul principal, E.T., trebuia să aibă mișcări stângace, dar realiste, care să pară de pe altă planetă, păstrând în același timp o conexiune emoțională cu publicul. Pentru a da viață acestui personaj iconic, echipa a găsit o soluție neașteptată în Matthew DeMeritt, un tânăr născut fără picioare, a cărui poveste de viață și talent au transformat limitările fizice într-o performanță cinematografică memorabilă.

Matthew DeMeritt s-a născut cu o afecțiune congenitală care l-a lăsat fără picioare, dar acest lucru nu l-a împiedicat să-și urmeze pasiunile. Datorită forței sale fizice remarcabile și a determinării, DeMeritt a fost ales să interpreteze rolul lui E.T. în scenele care necesitau mișcări fizice. El a purtat un costum special conceput, care îi permitea să folosească brațele și torsul pentru a imita mersul și gesturile unei creaturi extraterestre. Mișcările sale unice, rezultate din adaptarea la propria sa condiție fizică, au adus o autenticitate aparte personajului, făcându-l să pară atât de ciudat, cât și de familiar spectatorilor.

Procesul de filmare nu a fost lipsit de provocări. Costumul lui E.T. era complex, greu și necesita o rezistență fizică destul de puternică pentru a fi purtat ore în șir. DeMeritt a lucrat îndeaproape cu echipa de producție pentru a perfecționa mișcările personajului, contribuind la crearea unor momente memorabile, precum scena în care E.T. merge stângaci sau își întinde gâtul lung pentru a observa lumea din jur. Abilitatea sa de a se mișca într-un mod care părea nenatural, dar în același timp expresiv, a fost esențială pentru succesul filmului.

Povestea lui Matthew DeMeritt este mai mult decât o simplă notă de subsol în istoria filmului E.T.. Este o mărturie a puterii perseverenței și a modului în care diversitatea poate aduce o contribuție unică artei. DeMeritt nu doar că a dat viață unui personaj iconic, ci a demonstrat că talentul și determinarea pot transcende orice bariere fizice. Filmul E.T. the Extra-Terrestrial rămâne un reper în cinematografie, iar contribuția lui DeMeritt este o parte esențială a moștenirii sale.

Advertisement

Precizări:
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
Continue Reading

Fapt Divers

Pardalotul pătat (Pardalotus punctatus): O bijuterie a pădurilor australiene

Published

on

Pardalotul pătat (Pardalotus punctatus), cunoscut și sub denumirea de „pasăre diamant” datorită penajului său viu colorat, este o specie mică de pasăre endemică Australiei, aparținând familiei Pardalotidae. Această pasăre fascinantă, cu o lungime de doar 8-10 cm, impresionează prin aspectul său delicat și comportamentul său agil, fiind una dintre cele mai îndrăgite specii din ecosistemele forestiere australiene.

Caracteristici fizice

Pardalotul pătat este ușor de recunoscut datorită penajului său distinctiv. Masculii au un colorit mai vibrant decât femelele, cu spatele negru presărat cu pete albe, de unde îi vine și numele. Pieptul și abdomenul sunt de un galben strălucitor, iar aripile prezintă accente de roșu și galben. Capul este împodobit cu o „sprânceană” albă și pete galbene în jurul ochilor, ceea ce le conferă un aspect expresiv. Femelele au culori mai pale, dar păstrează modelul caracteristic de pete albe pe spate.

Habitat și răspândire

Această specie este răspândită în pădurile de eucalipt, savanele și zonele împădurite din sud-estul și sud-vestul Australiei, inclusiv Tasmania. Preferă pădurile deschise și zonele cu copaci maturi, unde își construiește cuiburile în scorburi sau tuneluri săpate în malurile râurilor. Adaptabilitatea sa la diverse medii împădurite a contribuit la supraviețuirea sa, deși defrișările reprezintă o amenințare pentru populațiile locale.

Comportament și dietă

Pardalotul pătat este o pasăre activă, care își petrece mare parte din timp căutând hrană în coronamentul copacilor. Dieta sa constă în principal din insecte mici, larve și păianjeni, dar consumă și ocazional seva dulce a plantelor (cunoscută sub numele de „manna”). Este o specie teritorială, mai ales în sezonul de reproducere, când masculii cântă melodii scurte, dar melodioase, pentru a atrage femelele și a-și apăra teritoriul.

Reproducere

Sezonul de reproducere al pardalotului pătat are loc primăvara și vara (septembrie-februarie în Australia). Cuiburile sunt construite în tuneluri săpate în pământ sau în scorburi de copaci, unde femela depune 3-5 ouă albe. Ambii părinți contribuie la hrănirea puilor, care devin independenți la aproximativ o lună după eclozare. Cuiburile ascunse oferă protecție împotriva prădătorilor, dar sunt vulnerabile la inundații sau distrugerea habitatului.

Advertisement

Conservare și amenințări

Deși pardalotul pătat nu este considerat o specie pe cale de dispariție, pierderea habitatului din cauza defrișărilor și a urbanizării afectează populațiile locale. Schimbările climatice, care influențează disponibilitatea insectelor și sănătatea pădurilor de eucalipt, reprezintă o altă provocare. Eforturile de conservare, cum ar fi protejarea pădurilor și crearea de coridoare verzi, sunt esențiale pentru menținerea sănătății acestei specii.

Curiozități

  • Numele „pardalotus” provine din greacă și înseamnă „pătat”, o referință la modelul distinctiv al penajului.
  • Datorită dimensiunilor mici și culorilor vibrante, pardalotul pătat este adesea confundat cu o insectă la prima vedere.
  • Aceste păsări sunt extrem de agile, fiind capabile să se agațe de ramuri subțiri pentru a căuta hrană.

Pardalotul pătat este un simbol al biodiversității australiene, o pasăre care încântă prin frumusețe și comportament. Observarea acestei specii în sălbăticie este o experiență memorabilă pentru ornitologi și iubitori de natură deopotrivă.

Precizări:
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
Continue Reading

Fapt Divers

Descoperă magia roșie: Ciocănitoarea Kanelspett, regina tropicală!

Published

on

În inima pădurilor umede din America Centrală și de Sud, acolo unde aerul e încărcat de umiditate și sunetele naturii răsună neîncetat, trăiește o pasăre care pare ieșită dintr-un vis colorat: ciocănitoarea Kanelspett, cunoscută științific sub numele de Celeus loricatus. Numele suedez “Kanelspett” – care evocă aromele dulci ale scorțișoarei – îi vine perfect de la penajul său cald, de un roșu-rufous intens, ce acoperă majoritatea corpului, cu excepția unor accente negre elegante pe cap și aripi. Această ciocănitoare de mărime medie, cu o lungime de aproximativ 19-23 de centimetri, este un maestru al adaptării în ecosistemele tropicale luxuriante.

Kanelspett-ul preferă pădurile umede de la nivelurile joase până la poalele dealurilor, de la coasta Caraibelor a Nicaraguei și până în Panama, Costa Rica, Ecuador și Columbia. Aici, ea și perechea sa – căci de obicei se deplasează în perechi sau singură – explorează trunchiurile copacilor la niveluri medii sau în coroană, ciocănind ritmic în căutarea insectelor ascunse sub scoarța putredă. Spre deosebire de verii săi mai zgomotoși, Kanelspett-ul nu bate cu ciocul în mod excesiv; în schimb, folosește un cioc puternic, curbat ușor, pentru a dezgropa larve și furnici. Dieta sa variată include și fructe, ceea ce o face un aliat valoros pentru dispersia semințelor în păduri.

Un detaliu fascinant al acestei specii este vocalizarea sa: o serie de șuierări puternice, descrescânde în tonalitate, care seamănă cu un fluierat jucăuș, aidoma unui apel de chemare îndepărtată prin ceața dimineții tropicale. Masculii se remarcă prin creasta neagră pe cap, în timp ce femelele au un aspect mai uniform roșu. Cuibul lor, săpat în trunchiuri moi de copaci morți, devine un sanctuar pentru puii care eclozează după o incubație de circa 14 zile. Deși populația globală este estimată la 50.000-500.000 de indivizi maturi, Kanelspett-ul este clasificat ca “Least Concern” de către Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii, datorită adaptabilității sale la margini de pădure și grădini. Totuși, defrișările amenință habitatul său, amintindu-ne cât de fragilă este echilibrul naturii.

Această ciocănitoare nu este doar un observator tăcut al tropicelor; ea este un simbol al rezilienței, ciocănind nu doar lemnul, ci și lecții despre armonia dintre om și mediu.

Advertisement

Precizări:
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
Continue Reading