În inima pădurilor românești, unde fagii seculari stau de strajă peste umbre și legende, trăiește o mică vietate, croitorul fagului (Cerambyx cerdo). Nu e un meșter cu ac și ață, ci un gândac cerambicid, lung de 3-5 centimetri, cu antene lungi cât corpul său, care sculptează povești nevăzute în lemnul bătrân al fagilor.

Croitorul fagului e un artist al naturii, dar și un semn al trecerii timpului. Larvele sale, ascunse sub scoarța copacilor, sapă galerii lungi și sinuoase, hrănindu-se cu lemnul moale al fagilor bătrâni sau slăbiți. Într-un dans lent, care poate dura până la 4 ani, ele transformă lemnul în labirinturi, pregătindu-se pentru metamorfoza ce le va da aripi. Adultul, cu carapacea sa neagră, lucioasă, iese în lume doar pentru o vară, între mai și august, căutând să-și lase urmașii în alți fagi.

Dar croitorul nu e doar un sculptor. E un simbol al echilibrului fragil al pădurii. Prezența lui arată că natura își urmează cursul, reciclând copacii bătrâni pentru a face loc vieții noi. Totuși, în România, unde pădurile de fag sunt bijuterii ale Carpaților, croitorul e și o specie protejată, inclusă în Directiva Habitate a Uniunii Europene. Defrișările și dispariția fagilor bătrâni îi pun existența în pericol, căci fără acești giganți, croitorul nu mai are pânza pe care să-și țeasă galeriile.

În serile calde, când soarele apune peste codrii de la poalele munților, croitorul fagului zboară tăcut, purtând pe aripile sale povestea unei păduri care respiră. E un meșter discret, dar esențial, un croitor al vieții sălbatice, care ne amintește că fiecare detaliu al naturii are rostul său.

Advertisement

Gândacul țestoasă aurie (Charidotella sexpunctata), o mică bijuterie a naturii, este o specie de gândac din familia Chrysomelidae, renumită pentru aspectul său spectaculos și comportamentul unic. Cu o lungime de doar 5-7 mm, acest gândac impresionează prin carapacea sa lucioasă, care strălucește în nuanțe de auriu metalic, uneori cu tente verzui sau roșiatice, în funcție de lumină. Suprafața sa netedă și rotunjită seamănă cu o țestoasă în miniatură, de unde și numele.

Originar din America de Nord și Centrală, gândacul țestoasă aurie trăiește în principal pe plante din familia Convolvulaceae, cum ar fi volbura (Ipomoea), hrănindu-se cu frunzele acestora. Culoarea sa vibrantă nu este doar un spectacol vizual, ci servește și ca mecanism de apărare. Gândacul poate schimba nuanța carapacei, trecând de la auriu strălucitor la un căprui mat, un proces numit „metamorfism optic”. Această adaptare îl ajută să se camufleze sau să descurajeze prădătorii.

Un alt aspect fascinant este comportamentul său defensiv: când este amenințat, își retrage membrele sub carapace, asemănător unei țestoase adevărate. Larvele sale au un mecanism și mai ciudat – își acoperă spatele cu excremente și resturi pentru a se proteja de dușmani.

Gândacul țestoasă aurie este inofensiv pentru om și joacă un rol important în ecosistem, contribuind la controlul natural al plantelor pe care se hrănește. Cu toate acestea, schimbările climatice și pierderea habitatului pot afecta populațiile sale. Această creatură minusculă, cu aspectul său de aur viu, rămâne un exemplu uimitor al ingeniozității naturii.

Advertisement

În multe triburi africane, decorarea corpului cu cicatrici, cunoscută sub numele de scarificare, rămâne o practică culturală profund înrădăcinată, simbolizând identitatea, statutul social, frumusețea sau trecerea prin ritualuri importante. Această formă de artă corporală, transmisă din generație în generație, este mai mult decât o estetică – este o expresie a istoriei și valorilor comunității.

Tribul Ubangi: Simetria cicatricilor ca simbol al frumuseții
În tribul Ubangi, situat în regiuni din Africa Centrală, scarificarea este o practică sacră, în special în rândul femeilor. Pieptul, spatele și brațele sunt împodobite cu modele simetrice de cicatrici, create cu precizie folosind lame ascuțite. Aceste modele nu doar că sporesc frumusețea, dar indică și maturitatea, fertilitatea sau apartenența la un anumit grup social. Procesul, deși dureros, este considerat un rit de trecere, iar cicatricile sunt purtate cu mândrie, reflectând rezistența și curajul.

Tribul Pangwe: Arta complexă a scarificării cu rășină
În tribul Pangwe, originar din zonele împădurite ale Africii Centrale, scarificarea este un proces elaborat care combină arta cu durerea. Membrii tribului desenează modele intricate pe piele folosind funingine, care servește ca ghid pentru tăieturi. Cu un cuțit bine ascuțit, pielea este incizată urmând aceste contururi, iar rănile proaspete sunt frecate cu rășină arsă pentru a crea cicatrici ridicate, cu textură distinctă. Rășina nu doar că accentuează aspectul cicatricilor, ci are și proprietăți antiseptice, reducând riscul de infecție. Aceste modele pot simboliza apartenența la trib, statutul marital sau chiar protecția spirituală.

Semnificația culturală a scarificării
Pentru aceste comunități, cicatricile nu sunt doar decor, ci o poveste vie a individului și a tribului. Ele pot marca momente cheie, cum ar fi inițierea în viața adultă, căsătoria sau comemorarea unor evenimente importante. În ciuda influențelor moderne și a urbanizării, multe triburi africane, precum Ubangi și Pangwe, continuă să practice scarificarea, păstrând vie o tradiție care le definește identitatea culturală.

Advertisement