În pădurile dese ale Americii de Nord, unde lumina soarelui abia pătrunde prin coronamentul copacilor seculari, se ascunde o legendă vie care a captivat imaginația a generații întregi: Bigfoot, cunoscut și sub numele de Sasquatch. Această creatură uriașă, descrisă ca un hominid acoperit cu blană groasă, înalt de peste doi metri și cântărind sute de kilograme, nu este doar un mit inventat la foc de tabără. Ea se bazează pe sute de mărturii oculare reale, urme de picioare uriașe descoperite în noroi și zăpadă, și chiar înregistrări audio cu urlete ciudate care răsună noaptea prin munți.

Povestea începe în anii 1800, când triburile native americane din Pacificul de Nord-Vest vorbeau deja despre “Sasquatch” – un spirit al pădurii, un uriaș blănos care trăia în armonie cu natura, dar care putea deveni agresiv dacă era deranjat. Aceste relatări indigene, transmise oral de secole, descriu o ființă inteligentă, capabilă să evite contactul uman, care lăsa în urmă urme de picioare de până la 43 de centimetri lungime, cu degete distincte și fără urme de gheare – un detaliu care sugerează o creatură bipedă, asemănătoare omului, dar mult mai primitivă.

Prima observație modernă documentată a avut loc în 1811, când exploratorul britanic David Thompson a descoperit urme uriașe în zăpada din Munții Stâncoși, în ceea ce este acum statul Idaho. Acestea măsurau 35 de centimetri și păreau să aparțină unui picior uman, dar de proporții imposibile. De atunci, rapoartele s-au înmulțit. În 1924, minerul Albert Ostman a susținut că a fost răpit de o familie de Bigfoot în British Columbia, Canada – o poveste detaliată, cu descrieri vii ale creaturilor care miroseau a animale sălbatice și comunicau prin sunete guturale.

Cel mai faimos incident rămâne cel din 1958, în Bluff Creek, California, unde muncitorul Jerry Crew a găsit urme masive în noroiul șantierului forestier. Aceste amprente, turnate în ipsos și fotografiate, au declanșat o adevărată isterie media. Ziarele au botezat creatura “Bigfoot”, iar mii de oameni au început să caute dovezi. În 1967, Roger Patterson și Bob Gimlin au filmat un clip de 59 de secunde în aceeași zonă: o femelă Bigfoot traversând un pârâu, privind direct în cameră, cu mișcări fluide și musculatură vizibilă sub blana maronie. Analizele moderne, inclusiv cele cu tehnologie digitală, arată că filmul nu a fost falsificat ușor – mersul creaturii respectă anatomia unui primat mare, cu un centru de greutate imposibil de reprodus de un om în costum la acea vreme.

Advertisement

De-a lungul deceniilor, organizații precum Bigfoot Field Researchers Organization (BFRO) au colectat peste 5.000 de rapoarte credibile din SUA și Canada. Martori din toate categoriile – polițiști, rangeri, vânători – descriu întâlniri similare: un miros puternic de mosc, crengi rupte la înălțime mare, pietre aruncate ca avertisment și urlete care seamănă cu un amestec între urlet de lup și strigăt uman. În 2008, un exemplar presupus de Bigfoot a fost prezentat presei în Georgia, dar s-a dovedit a fi un costum – un hoax care a întărit scepticismul, dar nu a șters miile de alte dovezi.

Știința rămâne divizată. Biologi precum Jeffrey Meldrum de la Universitatea de Stat Idaho analizează urmele și susțin că ar putea aparține unei specii necunoscute, poate un descendent al Gigantopithecus, un urangutan uriaș dispărut acum 100.000 de ani în Asia. ADN-ul din probe de păr colectate nu a dat rezultate conclusive – uneori uman, alteori de urs sau cerb. Totuși, lipsa unui corp sau schelet complet ridică întrebări: oare Bigfoot îngroapă morții, așa cum fac elefanții?

Astăzi, legenda trăiește în parcuri naționale precum Olympic sau Yosemite, unde turiști și cercetători continuă vânătoarea. Bigfoot nu este doar o creatură; este un simbol al misterului naturii sălbatice, al frontierelor neexplorate ale lumii noastre. Poate că într-o zi vom găsi dovada finală – un corp, un cuib, o fotografie clară. Până atunci, pădurile șoptesc: el este acolo, ascuns în umbre, păzind secretele străvechi ale pământului.

Advertisement

Rachetă cu Coada de Rachetă (Coracias spatulatus), cunoscută și sub numele de Rachetă cu Coada Spatula, este o pasăre spectaculoasă din familia Coraciidae, înrudită îndeaproape cu alte specii de râchetă precum racheta europeană. Această specie este endemică în Africa subsahariană, fiind întâlnită în principal în regiuni deschise precum savane, păduri ușoare de miombo și zone riverane din țări ca Angola, Botswana, Republica Democrată Congo, Malawi, Mozambic, Namibia, Zambia și Tanzania. Preferă habitate cu copaci înalți izolați, unde poate vâna de pe un punct de observație ridicat.

Cu o lungime de aproximativ 35-40 cm (incluzând coada prelungită), pasărea adultă cântărește între 120 și 160 de grame. Penajul său este un amestec vibrant de culori: capul, gâtul și partea inferioară sunt de un albastru deschis, iar spatele și aripile prezintă nuanțe de verde-turcoaz și albastru intens. Cea mai distinctivă trăsătură este coada lungă și modificată, cu două pene centrale prelungite în formă de rachetă sau spatulă, de unde și numele științific “spatulatus”. Aceste pene exterioare sunt negre cu vârfuri albastre, creând un efect vizual dramatic în zbor. Ciocul este robust, negru, adaptat pentru capturarea prăzii, iar picioarele sunt galbene.

Comportamentul său este tipic pentru rachete: este o pasăre teritorială și acrobatică, executând zboruri spectaculoase cu rostogoliri și picaje pentru a atrage partenerul sau a apăra teritoriul în sezonul de împerechere (care variază regional, dar adesea coincide cu sezonul ploios, între septembrie și martie). Se hrănește predominant cu insecte mari – lăcuste, gândaci, termite – dar și cu șopârle, broaște și ocazional fructe. Vânează prin pândă de pe crengi înalte, lansându-se în picaj rapid asupra prăzii.

Reproducerea implică și cuiburile din în cavități naturale de copaci sau în găuri de ciocănitori abandonate, la înălțimi de 5-10 metri. Femela depune 2-4 ouă albe, pe care le clocește timp de 18-20 de zile, în timp ce masculul asigură hrana. Puii părăsesc cuibul după circa 25-30 de zile, dar rămân dependenți de părinți câteva săptămâni.

Advertisement

Deși nu este considerată amenințată global (statut IUCN: Least Concern), populațiile locale pot fi afectate de pierderea habitatului prin defrișări și agricultură intensivă. Totuși, adaptabilitatea sa la medii modificate o face rezilientă în multe zone protejate, precum parcurile naționale din Zambia sau Botswana.

Ciocănitoarea cu frunte galbenă, cunoscută științific sub numele de Melanerpes flavifrons, este o pasăre fascinantă din familia Picidae, originară din America de Sud. Această specie este endemică în regiunile tropicale și subtropicale ale Braziliei, Paraguayului și nord-estului Argentinei, unde preferă pădurile umede de câmpie, marginile pădurilor și zonele cu arbori izolați. Este o pasăre de dimensiuni medii, măsurând aproximativ 18-20 cm în lungime și cântărind între 50 și 70 de grame, cu o anvergură a aripilor de circa 30-35 cm.

Aspectul său distinctiv o face ușor de recunoscut: capul prezintă o frunte și o creastă galbenă strălucitoare la masculi, în timp ce la femele galbenul este mai palid și limitat la frunte. Corpul este predominant negru pe spate, cu aripi negre marcate de dungi albe, iar partea inferioară este albicioasă cu nuanțe gri și pete negre. Ciocul este puternic, ascuțit și de culoare neagră, adaptat perfect pentru ciocănitul în scoarța copacilor. Ochii sunt înconjurați de un inel alb, iar picioarele robuste îi permit să se agațe cu ușurință de trunchiuri.

Comportamental, Melanerpes flavifrons este o specie activă și socială, trăind adesea în perechi sau grupuri mici familiale. Este omnivoră, hrănindu-se cu insecte (în special larve de gândaci și furnici găsite sub scoarță), fructe sălbatice, nuci și semințe. Folosește tehnica clasică a ciocănitorilor: bate rapid în lemn pentru a detecta prada sau pentru a-și săpa cuibul. Sunetul său este un ciripit ascuțit și repetitiv, similar cu un “kik-kik-kik”, folosit pentru comunicare teritorială.

Reproducerea are loc în sezonul ploios, între septembrie și ianuarie, când femela depune 3-5 ouă albe în cuiburi săpate în copaci morți sau ramuri putrede. Ambii părinți participă la incubație (aproximativ 12-14 zile) și la hrănirea puilor, care părăsesc cuibul după 25-30 de zile. Specia nu este considerată amenințată, având un statut de conservare “Preocupare minimă” potrivit IUCN, datorită populației stabile și adaptabilității la habitate modificate de om, cum ar fi plantațiile de eucalipt.

Advertisement

Această ciocănitoare joacă un rol ecologic important, controlând populațiile de insecte și contribuind la dispersia semințelor prin consumul de fructe.