În pădurile dese ale Americii de Nord, unde lumina soarelui abia pătrunde prin coronamentul copacilor seculari, se ascunde o legendă vie care a captivat imaginația a generații întregi: Bigfoot, cunoscut și sub numele de Sasquatch. Această creatură uriașă, descrisă ca un hominid acoperit cu blană groasă, înalt de peste doi metri și cântărind sute de kilograme, nu este doar un mit inventat la foc de tabără. Ea se bazează pe sute de mărturii oculare reale, urme de picioare uriașe descoperite în noroi și zăpadă, și chiar înregistrări audio cu urlete ciudate care răsună noaptea prin munți.

Povestea începe în anii 1800, când triburile native americane din Pacificul de Nord-Vest vorbeau deja despre “Sasquatch” – un spirit al pădurii, un uriaș blănos care trăia în armonie cu natura, dar care putea deveni agresiv dacă era deranjat. Aceste relatări indigene, transmise oral de secole, descriu o ființă inteligentă, capabilă să evite contactul uman, care lăsa în urmă urme de picioare de până la 43 de centimetri lungime, cu degete distincte și fără urme de gheare – un detaliu care sugerează o creatură bipedă, asemănătoare omului, dar mult mai primitivă.

Prima observație modernă documentată a avut loc în 1811, când exploratorul britanic David Thompson a descoperit urme uriașe în zăpada din Munții Stâncoși, în ceea ce este acum statul Idaho. Acestea măsurau 35 de centimetri și păreau să aparțină unui picior uman, dar de proporții imposibile. De atunci, rapoartele s-au înmulțit. În 1924, minerul Albert Ostman a susținut că a fost răpit de o familie de Bigfoot în British Columbia, Canada – o poveste detaliată, cu descrieri vii ale creaturilor care miroseau a animale sălbatice și comunicau prin sunete guturale.

Cel mai faimos incident rămâne cel din 1958, în Bluff Creek, California, unde muncitorul Jerry Crew a găsit urme masive în noroiul șantierului forestier. Aceste amprente, turnate în ipsos și fotografiate, au declanșat o adevărată isterie media. Ziarele au botezat creatura “Bigfoot”, iar mii de oameni au început să caute dovezi. În 1967, Roger Patterson și Bob Gimlin au filmat un clip de 59 de secunde în aceeași zonă: o femelă Bigfoot traversând un pârâu, privind direct în cameră, cu mișcări fluide și musculatură vizibilă sub blana maronie. Analizele moderne, inclusiv cele cu tehnologie digitală, arată că filmul nu a fost falsificat ușor – mersul creaturii respectă anatomia unui primat mare, cu un centru de greutate imposibil de reprodus de un om în costum la acea vreme.

Advertisement

De-a lungul deceniilor, organizații precum Bigfoot Field Researchers Organization (BFRO) au colectat peste 5.000 de rapoarte credibile din SUA și Canada. Martori din toate categoriile – polițiști, rangeri, vânători – descriu întâlniri similare: un miros puternic de mosc, crengi rupte la înălțime mare, pietre aruncate ca avertisment și urlete care seamănă cu un amestec între urlet de lup și strigăt uman. În 2008, un exemplar presupus de Bigfoot a fost prezentat presei în Georgia, dar s-a dovedit a fi un costum – un hoax care a întărit scepticismul, dar nu a șters miile de alte dovezi.

Știința rămâne divizată. Biologi precum Jeffrey Meldrum de la Universitatea de Stat Idaho analizează urmele și susțin că ar putea aparține unei specii necunoscute, poate un descendent al Gigantopithecus, un urangutan uriaș dispărut acum 100.000 de ani în Asia. ADN-ul din probe de păr colectate nu a dat rezultate conclusive – uneori uman, alteori de urs sau cerb. Totuși, lipsa unui corp sau schelet complet ridică întrebări: oare Bigfoot îngroapă morții, așa cum fac elefanții?

Astăzi, legenda trăiește în parcuri naționale precum Olympic sau Yosemite, unde turiști și cercetători continuă vânătoarea. Bigfoot nu este doar o creatură; este un simbol al misterului naturii sălbatice, al frontierelor neexplorate ale lumii noastre. Poate că într-o zi vom găsi dovada finală – un corp, un cuib, o fotografie clară. Până atunci, pădurile șoptesc: el este acolo, ascuns în umbre, păzind secretele străvechi ale pământului.

Advertisement

Rachetă cu Coada de Rachetă (Coracias spatulatus), cunoscută și sub numele de Rachetă cu Coada Spatula, este o pasăre spectaculoasă din familia Coraciidae, înrudită îndeaproape cu alte specii de râchetă precum racheta europeană. Această specie este endemică în Africa subsahariană, fiind întâlnită în principal în regiuni deschise precum savane, păduri ușoare de miombo și zone riverane din țări ca Angola, Botswana, Republica Democrată Congo, Malawi, Mozambic, Namibia, Zambia și Tanzania. Preferă habitate cu copaci înalți izolați, unde poate vâna de pe un punct de observație ridicat.

Cu o lungime de aproximativ 35-40 cm (incluzând coada prelungită), pasărea adultă cântărește între 120 și 160 de grame. Penajul său este un amestec vibrant de culori: capul, gâtul și partea inferioară sunt de un albastru deschis, iar spatele și aripile prezintă nuanțe de verde-turcoaz și albastru intens. Cea mai distinctivă trăsătură este coada lungă și modificată, cu două pene centrale prelungite în formă de rachetă sau spatulă, de unde și numele științific “spatulatus”. Aceste pene exterioare sunt negre cu vârfuri albastre, creând un efect vizual dramatic în zbor. Ciocul este robust, negru, adaptat pentru capturarea prăzii, iar picioarele sunt galbene.

Comportamentul său este tipic pentru rachete: este o pasăre teritorială și acrobatică, executând zboruri spectaculoase cu rostogoliri și picaje pentru a atrage partenerul sau a apăra teritoriul în sezonul de împerechere (care variază regional, dar adesea coincide cu sezonul ploios, între septembrie și martie). Se hrănește predominant cu insecte mari – lăcuste, gândaci, termite – dar și cu șopârle, broaște și ocazional fructe. Vânează prin pândă de pe crengi înalte, lansându-se în picaj rapid asupra prăzii.

Reproducerea implică și cuiburile din în cavități naturale de copaci sau în găuri de ciocănitori abandonate, la înălțimi de 5-10 metri. Femela depune 2-4 ouă albe, pe care le clocește timp de 18-20 de zile, în timp ce masculul asigură hrana. Puii părăsesc cuibul după circa 25-30 de zile, dar rămân dependenți de părinți câteva săptămâni.

Advertisement

Deși nu este considerată amenințată global (statut IUCN: Least Concern), populațiile locale pot fi afectate de pierderea habitatului prin defrișări și agricultură intensivă. Totuși, adaptabilitatea sa la medii modificate o face rezilientă în multe zone protejate, precum parcurile naționale din Zambia sau Botswana.

În România, tot mai mulți pacienți ar putea beneficia în 2025 de încadrare în grad de handicap, potrivit organizațiilor de profil. Specialiștii estimează că până la 15% din populație prezintă afecțiuni care pot limita capacitatea de muncă sau autonomia zilnică. Certificatul de handicap nu este doar un document medical, ci o formă legală de protecție socială, care oferă sprijin financiar, acces la tratamente și dreptul la un asistent personal.

Legea 448/2006 stabilește zece tipuri de handicap recunoscute: fizic, vizual, auditiv, surdocecitate, somatic, mintal, psihic, HIV/SIDA, asociat și boli rare. În funcție de severitate, se acordă unul dintre cele patru grade: ușor, mediu, accentuat sau grav.

Evaluarea nu se rezumă la un simplu diagnostic medical. Serviciul de Evaluare Complexă a Persoanelor Adulte cu Handicap (SECPAH) analizează atât starea de sănătate, cât și impactul psihologic și social al bolii. Decizia finală aparține Comisiei de Evaluare a Persoanelor Adulte cu Handicap (CEPAH), care funcționează în cadrul Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului (DGASPC) din fiecare județ.

Orice persoană cu domiciliul sau reședința legală în România poate solicita certificatul, dacă îndeplinește criteriile prevăzute de lege. Dosarul trebuie depus la DGASPC sau la primărie și conține cererea-tip, actele de identitate, ancheta socială, documente medicale de specialitate și o scrisoare medicală de la medicul de familie.

Advertisement

Durata valabilității certificatului variază în funcție de gradul de handicap. Pentru adulți, poate fi temporar sau permanent. Pentru copii, este valabil între 6 luni și 2 ani, iar în cazuri grave, până la împlinirea vârstei de 18 ani.

Lista afecțiunilor care pot duce la încadrarea în grad de handicap este vastă. Printre cele mai frecvente se numără bolile cardiovasculare (infarct, accident vascular cerebral, insuficiență cardiacă avansată), afecțiunile respiratorii severe (BPOC, astm, fibroză pulmonară), bolile neurologice (scleroza multiplă, Parkinson, epilepsia severă), tulburările psihice majore (schizofrenie, depresie majoră, tulburare bipolară), bolile endocrine și metabolice (diabet cu complicații, obezitate morbidă), precum și afecțiunile musculo-scheletice (artrită reumatoidă, spondilită anchilozantă, osteoporoză).

Certificatul oferă acces la o serie de beneficii: indemnizație lunară, transport gratuit, reduceri fiscale, servicii de recuperare, asistent personal sau facilități pentru accesibilitate.

În 2025, autoritățile din domeniu atrag atenția asupra importanței informării corecte a pacienților și familiilor lor. Lipsa cunoașterii procedurilor duce frecvent la pierderea unor drepturi importante.

Dacă dorești să depui un dosar pentru obținerea certificatului de handicap, te poți adresa Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului din județul tău sau poți consulta legislația actualizată pe portalul legislatie.just.ro.

Advertisement