În perioada interbelică, România, proaspăt întregită după Marea Unire din 1918, era o țară plină de contraste: efervescență culturală, modernizare timidă, dar și sărăcie cronică în mediul rural, corupție și instabilitate politică. În acest context, un eveniment a rămas în memoria colectivă drept „Jaful secolului” – furtul spectaculos al tezaurului Băncii Naționale a României din filiala sa din Ploiești, petrecut în noaptea de 12 spre 13 septembrie 1922. Această poveste, demnă de un roman polițist, combină ingeniozitate, trădare și o anchetă care a ținut prima pagină a ziarelor timp de săptămâni.

În anii 1920, România interbelică se confrunta cu provocări economice majore. Reforma agrară din 1921, deși necesară, a tensionat relațiile sociale, iar Marea Criză Economică din 1929-1933 era încă la orizont. În acest climat, Banca Națională a României (BNR) era un simbol al stabilității financiare, iar filialele sale din marile orașe păstrau sume considerabile de bani și valori. Filiala din Ploiești, un oraș industrial în plină dezvoltare datorită zăcămintelor de petrol, era un punct strategic, dar și vulnerabil.

În noaptea fatidică, un grup de hoți a pătruns în sediul BNR Ploiești printr-un tunel săpat meticulos timp de săptămâni întregi. Tunelul, lung de peste 20 de metri, pornea dintr-o clădire învecinată, folosită drept paravan, și ajungea exact sub camera blindată a băncii. Spargerea a fost executată cu o precizie uluitoare: hoții au tăiat seiful cu unelte de ultimă generație pentru acea vreme, furând peste 2,5 milioane de lei (o sumă colosală, echivalentă astăzi cu câteva milioane de euro), bijuterii și obligațiuni. Furtul a fost descoperit dimineața, când angajații au găsit seiful gol și un haos de unelte abandonate.

Ancheta a scos la iveală că „Jaful secolului” nu a fost opera unor infractori obișnuiți, ci a unui grup bine organizat, condus de un personaj enigmatic, poreclit „Maestrul”. Se presupune că liderul era un fost inginer care lucrase la construcția clădirii BNR și cunoștea detaliile arhitecturale ale seifului. Alături de el, grupul includea un fost angajat al băncii, care a furnizat informații despre programul paznicilor, și câțiva infractori experimentați, specializați în spargeri. Planul a fost conceput cu o meticulozitate demnă de filmele de mai târziu: au închiriat o clădire alăturată sub pretextul deschiderii unei prăvălii, au săpat tunelul noaptea pentru a evita suspiciunile și au folosit un sistem rudimentar de ventilație pentru a lucra în subteran.

Descoperirea jafului a provocat un scandal național. Ziarele vremii, precum Universul sau Adevărul, au relatat pe larg despre „cea mai îndrăzneață lovitură din istoria României”. Poliția, sub presiunea opiniei publice și a BNR, a lansat o anchetă amplă, condusă de comisarul Nicolae Ionescu, un detectiv renumit pentru tenacitate. Inițial, lipsa urmelor evidente a făcut ca ancheta să bată pasul pe loc, dar un pont anonim a dus la arestarea unui membru al bandei, care a mărturisit sub presiune. Treptat, majoritatea hoților au fost prinși, dar „Maestrul” a rămas de negăsit, alimentând legendele că ar fi fugit în Franța sau Argentina cu o parte din pradă.

Recuperarea banilor a fost parțială – doar aproximativ 30% din sumă a fost returnată, restul fiind cheltuită sau ascunsă. Procesul hoților, care a avut loc în 1923, a fost un spectacol mediatic. Inculpații au fost condamnați la ani grei de închisoare, dar fascinația publicului pentru ingeniozitatea jafului a transformat cazul într-o legendă urbană.

„Jaful secolului” a scos în evidență vulnerabilitățile sistemului bancar al vremii, ducând la investiții în securitate și la modernizarea seifurilor BNR. Totodată, a reflectat o societate interbelică în care disperarea economică și tentația câștigului rapid împingeau unii indivizi spre gesturi extreme. Povestea a inspirat scriitori și jurnaliști, fiind comparată cu marile spargeri din Europa, precum furturile din băncile londoneze ale epocii.

Astăzi, „Jaful secolului” rămâne o pagină fascinantă din istoria interbelică a României, un amestec de curaj, ingeniozitate și tragedie. Este o poveste care ne amintește că, în spatele progresului și a idealismului „României Mari”, existau umbrele unei societăți în căutarea identității și stabilității.