Fapt Divers
Spitalul Poștelor și poveștile sale stranii
Spitalul Poștelor, aflat în Centrul Vechi al Bucureștiului, lângă Biserica Stavropoleos, e una dintre acele clădiri care par banale ziua, dar despre care se spun multe noaptea. Construit în secolul al XIX-lea, a fost inițial un spital pentru angajații Poștei Române și familiile lor. Astăzi, e mai degrabă o clădire administrativă, dar faima sa vine din legendele paranormale care circulă de zeci de ani, transformând-o într-un punct de interes pentru cei pasionați de povești cu fantome și fenomene inexplicabile.
Ce se spune, mai exact? În primul rând, localnicii zic că o aripă a clădirii, mai ales cea dinspre strada Smârdan, e bântuită. Se vorbește despre gemete și sunete de pași care se aud noaptea, când zona e pustie. Unii trecători, mai ales iarna, când străzile sunt învăluite în ceață, spun că au auzit plânsete venind dinspre clădire, deși ferestrele sunt închise și nu e nimeni înăuntru. Alții povestesc despre umbre care par să se miște în spatele geamurilor, chiar și în camere care sunt abandonate de ani buni.
De unde vin aceste legende? Se pare că istoria clădirii a hrănit imaginația. În anii 1800, Spitalul Poștelor era un loc unde ajungeau oameni cu boli grave – de la tuberculoză la infecții care astăzi s-ar trata ușor. Pe atunci, însă, lipsa tehnologiei medicale și condițiile precare însemnau că mulți pacienți nu plecau vii de aici. Unele povești merg mai departe și spun că în clădire s-ar fi întâmplat lucruri sinistre, cum ar fi furtul de organe sau experimente medicale dubioase. Nu există documente care să confirme așa ceva, dar zvonurile au prins rădăcini, mai ales că rata mare a deceselor din epocă dădea loc de speculații.
O altă poveste recurentă e despre un fost pacient, un lucrător al Poștei, care ar fi murit în chinuri într-una din camere. Se zice că spiritul lui n-a părăsit niciodată clădirea și că e responsabil pentru zgomotele ciudatele. Cei care au lucrat în clădire, mai ales paznicii de noapte, au raportat uneori că luminile pâlpâie fără motiv sau că simt o prezență rece în anumite zone, în special la etajele superioare.
Interesant este faptul că legendele nu se opresc doar la clădire. Străduțele din jur, care duc spre Teatrul de Comedie, sunt și ele considerate „ciudățele” de unii. Turiștii care fac tururi nocturne ale Centrului Vechi sunt avertizați să nu se apropie prea mult de Spitalul Poștelor, mai ales după miezul nopții, pentru că „ceva” ar putea să-i urmeze. Ghizii locali, care cunosc bine folclorul urban, spun că zona e un fel de „punct energetic” al Bucureștiului, unde spiritele celor care au murit în suferință ar rămâne captive.
Scepticii, desigur, au altă părere. Pentru ei, sunetele ciudate sunt doar scârțâiturile unei clădiri vechi, iar umbrele sunt doar jocuri de lumină de la felinare. Cât despre poveștile cu fantome, ei le pun pe seama imaginației și a dorinței oamenilor de a găsi mister în locurile vechi. Totuși, chiar și cei mai raționali admit că Spitalul Poștelor are o atmosferă apăsătoare, mai ales noaptea, când străzile sunt goale.
În ultimii ani, clădirea a atras atenția vânătorilor de fenomene paranormale. Unii au venit cu aparatură, încercând să înregistreze voci sau să detecteze schimbări de temperatură. Rezultatele sunt mixte: câțiva susțin că au captat sunete inexplicabile, dar nimic nu a fost considerat dovadă clară. Totuși, poveștile continuă să circule, alimentate de istoria locului și de fascinația pentru necunoscut.
Dacă treci prin Centrul Vechi și ajungi în fața Spitalului Poștelor, poate n-o să vezi sau auzi nimic ieșit din comun. Dar, când te uiți la ferestrele întunecate și simți vântul rece pe străduța pustie, e greu să nu te întrebi dacă nu cumva legendele au un sâmbure de adevăr. Până la urmă, într-un oraș ca Bucureștiul, cu atâtea straturi de istorie, cine știe ce umbre mai ascund clădirile vechi?
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
Pitulicea cu cap albastru (Monticola cinclorhyncha), o specie din familia Muscicapidae, este o pasăre fascinantă, recunoscută pentru culorile sale vii și comportamentul discret. Masculul acestei specii este inconfundabil datorită capului, gâtului și bărbiei de un albastru intens, contrastând cu spatele negru-albăstrui și cu părțile inferioare și crupa de un cafeniu-roșcat. Un detaliu distinctiv este pata albă de pe aripă, vizibilă în zbor. Femela, în schimb, are un penaj mai puțin strălucitor, cu nuanțe de cafeniu și un desen alb-maroniu pe părțile inferioare, fiind asemănătoare cu femela pitulicii cu burtă castanie, dar mai palidă și fără semilună albă pronunțată în jurul ochilor.
Această pasăre populează regiuni muntoase și deluroase, fiind un vizitator de vară în zone precum Afghanistan și lanțul Himalaya, din Pakistan până în Arunachal Pradesh. În timpul verii, pitulicea cu cap albastru preferă pădurile de pin și pantele deluroase, la altitudini între 900 și 3000 de metri. Iarna, coboară în zonele joase din sudul Indiei, în special în regiunile Ghats de Vest și de Est, unde frecventează păduri secundare, plantații de cafea sau cardamom și jungle ușor deschise. În aceste perioade, este adesea observată în stoluri mixte, căutând hrană atât în copaci, cât și pe sol, folosind crengi uscate sau fire de telefon pentru a pândi prada.
Comportamentul său este tipic pitulicilor: când este deranjată, zboară în copaci și rămâne nemișcată pentru a evita atenția. Hrana sa constă în principal din insecte, ceea ce o face o pasăre insectivoră, contribuind la echilibrul ecosistemelor în care trăiește. Sezonul de reproducere are loc între aprilie și august în Himalaya, unde cuibul, o structură simplă din mușchi, tulpini și frunze, este construit aproape de sol, sub rădăcini expuse sau în crevasele stâncilor.
Din punct de vedere al conservării, pitulicea cu cap albastru este clasificată ca fiind de „preocupare minimă” (Least Concern) de către IUCN, datorită populației sale relativ stabile și distribuției extinse. Cu toate acestea, pierderea habitatului din cauza defrișărilor, în special în regiunile de iarnă, rămâne o amenințare potențială.
Această pasăre splendidă, cu contrastul său de culori și comportamentul discret, este o adevărată bijuterie a naturii, captivând privirile oricărui iubitor de păsări care are șansa de a o observa în sălbăticie.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
Pe 26 aprilie 1994, zborul China Airlines 140, operat cu un Airbus A300B4-622R (înmatriculat B-1816), s-a prăbușit în timpul unei tentative de aterizare pe aeroportul din Nagoya, Japonia, marcând cea mai gravă catastrofă aviatică din istoria companiei China Airlines și al doilea cel mai mortal accident aviatic din Japonia, după prăbușirea zborului Japan Airlines 123 din 1985. Din cele 271 de persoane aflate la bord (256 de pasageri și 15 membri ai echipajului), doar 7 pasageri au supraviețuit, toți așezați în rândurile 7-15.
Zborul, care decolase de la Aeroportul Internațional Chiang Kai-shek (astăzi Taiwan Taoyuan) din Taipei, Taiwan, la ora 16:53, a avut un parcurs normal până în apropierea aeroportului din Nagoya. În momentul apropierii finale pentru aterizare pe pista 34, sub control manual al prim-ofițerului Chuang Meng-jung, maneta de „go-around” (TO/GA) a fost declanșată accidental, punând autopilotul în modul de urcare. În loc să dezactiveze autopilotul, echipajul a încercat să corecteze manual traiectoria, împingând manșa în jos, în timp ce autopilotul continua să ridice botul avionului. Această luptă între intervenția umană și automatizare a dus la o pierdere a portanței, avionul intrând în stall aerodinamic și prăbușindu-se pe sol la ora 20:15, în apropierea taxiway-ului E1, la doar câteva sute de metri de pistă. Impactul violent și incendiul ulterior au distrus complet aeronava, livrată companiei în 1991.
Investigația oficială, condusă de Comisia Japoneză de Investigare a Accidentelor Aeriene (JAAIC), a identificat drept cauză principală eroarea echipajului, care nu a dezactivat autopilotul și nu a gestionat corect viteza și comenzile. Totuși, designul sistemului de control al zborului al Airbus A300 a fost, de asemenea, pus sub semnul întrebării. Airbus emisese anterior un buletin de service (SB A300-22-6021) care recomanda modificarea computerelor de control al zborului pentru a dezactiva autopilotul la aplicarea unei forțe de peste 15 kg pe manșă, dar China Airlines nu implementase această modificare, considerând-o neurgentă. Lipsa unui simulator A300 în Taipei și antrenamentul insuficient al piloților au fost factori agravanți.
În urma accidentului, Administrația Aeronautică Civilă din Taiwan a ordonat pe 7 mai 1994 reantrenarea și reevaluarea tuturor piloților de A300-600R de la China Airlines, iar Airbus a reclasificat modificarea buletinului de service ca fiind „obligatorie”. În decembrie 2003, Curtea Districtuală din Nagoya a ordonat companiei China Airlines să plătească despăgubiri de 5 miliarde de yeni pentru 232 de victime, dar a absolvit Airbus de responsabilitate. Supraviețuitorii, printre care și trei copii, au suferit răni grave, iar tragedia a rămas un punct de cotitură în istoria aviației, evidențiind pericolele interacțiunii deficitare între piloți și automatizări.
Memoriale au avut loc în Kasugai, prefectura Aichi, în 2014 și 2024, pentru a comemora victimele la 20, respectiv 30 de ani de la accident. China Airlines a retras numărul de zbor CI140, înlocuindu-l cu CI150, și a continuat să opereze ruta cu aeronave Airbus A330-300.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
Blue-bellied Roller este o pasăre exotică din familia Coraciidae, recunoscută pentru coloritul său spectaculos și comportamentul aerian acrobatic. Trăiește în regiunile de savană din vestul și centrul Africii, fiind o prezență constantă în zonele împădurite deschise, cu arbori izolați.
Descriere – Pasărea are o lungime de aproximativ 28–30 cm, cu o coadă prevăzută cu două pene alungite. Capul este alb-crem, spatele brun închis, iar abdomenul și aripile sunt de un albastru intens, metalic. Sexele sunt asemănătoare, iar juvenilii prezintă culori mai estompate.
Comportament și dietă – Este o specie insectivoră, hrănindu-se cu lăcuste, gândaci și alte insecte mari. Vânează de pe un punct de observație, lansându-se rapid spre pradă. În sezonul de împerechere, execută zboruri acrobatice și emite sunete aspre, repetitive. Cuibărește în cavități de arbori și este monogamă.
Răspândire și conservare – Distribuția sa se întinde din Senegal până în nord-estul Republicii Democrate Congo. Este o specie rezidentă, cu o populație stabilă, clasificată de IUCN ca fiind cu risc scăzut (Least Concern), datorită ariei largi de răspândire și adaptabilității la habitat.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
Pitulicea cu cap albastru: O bijuterie colorată a Himalayei
Recomandare de carte – „Neînțelegerea” – de Irene Nemirovsky
Recomandare de carte – „Murind când vine primăvara” de Ralf Rothmann
O fetiță de 4 ani, acroșată de o mașină a Poliției Locale pe o stradă din cartierul Fantoma
VIDEO. Copiii se joacă lângă șine. Parcul Constructorilor, vandalizat și nesigur
