De câteva zile, simțim curentul dulce al ameliorării, al reintrării în normalitate: 15 mai este o dată crucială, un punct de cotitură. Pistoanele activităților umane vor reporni, ne vom dezmorți gradual din letargia violacee a izolării, în care ne-am consolat cu Netflix și meme-uri, poate cu o reînnoită apreciere pentru natură și vechile prietenii, pentru libertatea de mișcare, pentru familie, grosso modo, pentru viață.

Timp de două luni, străzile din toate orașele lumii au fost pustiite, într-o încremenire enigmatică, ca în tablourile lui Giorgio de Chirico – fiecare dintre noi parcă am colaborat, cu absențele noastre din cotidian și normalitate, la o enormă, planetară frescă a nefirescului și a solitudinii.

Chiar și orașul meu, orașul tău, orașul nostru, Călărașiul decrepit și fărâmicios, oglindindu-se melancolic în apele Borcei, în care știm că nimic nu se întâmplă niciodată  și mereu credem că suntem feriți de calamitățile lumii (“nu se întâmplă, mă, nimic la noi, stai liniștit”), adânciți în Bărăganul nesfârșit, învăluiți în fatalismul nostru balcanic, chiar și Călărașiul, spun, a fost o pată de culoare, o hașură, un contur în portretul lumii în vremea pandemiei.

Călărășenii deja respiră aerul libertății, chiar dacă filtrat, încă, prin polipropilenul măștilor.

Vreau să fac aici o mică paranteză. De-a lungul carantinei, s-au reiterat aceleași și aceleași titluri recomandate de lectură: Decameronul, Jurnal din anul ciumei, Dragostea în vremea holerei, Eseu despre orbire, Ciuma. Și recomandările acestea insistente mi s-au părut tulburate de o nerăbdare pripită; desigur, putem extrage din ele valoroase judecăți sociologice despre comportamentul uman în vremuri de restriște, zăcăminte de înțelepciune pâlpâind cu prudență sub coaja translucidă și edulcorantă a textului literar, dar numai compatibilitatea tematică cu realitatea nefastă nu justifică recomandările: pentru că citim ficțiune ca să iluminăm cu fasciculele imaginației spații, timpuri, situații împotrivite vieții de zi cu zi, căutăm diferențialitate, consolare, unii dintre noi poate chiar mântuire.

Și vreau să efectuez o simplă modificare cronologică: aceste opere ar trebui citite după sfârșitul crizei, nu în timpul acesteia.

Pe toată durata carantinei, am redus consumul de știri la minimul esențial și necesar: statistici și deciziile guvernului. Am simțit un gust amar în gură când, navigând pe Facebook, am dat de un articol ce conținea părerea unui virusolog, cu decenii de carieră în epidemiologie și boli infecțioase în spate, care pur și simplu a emis o opinie de bun simț, și în comentarii lumea fremăta într-un linșaj dușmănos, ironii acide, injurii caustice, un damf insuportabil de reavoință și încăpățânare.

Ăsta e produsul abject pe care îl obții când izolezi lumea într-un halucinant continuum paranoia-îndoială-speranță, motorizat de fricile și anomaliile noastre interne, alimentat până la exasperare de tonalitățlile apocaliptice din mass-media.

Trăim în epoca post-adevăr, a știrilor false. Jurnaliștii, mai mult ca oricând, au o responsabilitate aproape dublată în ziua de azi. Trebuie să își îngrijească etica și deontologia, să pulverizeze orice urmă de ambiguitate, Obiectivitatea trebuie să fie zeița lor hiperlucidă și crudă, iar ei discipolii, ucenicii, apostolii, misionarii transparenți, limpezi și raționali. Din păcate, aceștia sunt rarisimi. Așa că rog cititorii să fie prudenți, să nu fie orbiți de titluri bombastice și să își aleagă cu precauție sursele.

Pentru că există o imensă proliferare de conspirații, o rețea complicată și difuză de teorii, oamenii identifică conspirații chiar și acolo unde nu e nimic de identificat. De ce? Pentru că avem nevoie de siguranța unei intenții, fie ea și malițioasă (antene 5G, Bill Gates, virusul creat de fapt în laborator etc.). O consolare paradoxală: hazardul, haosul, nonsensul e mult mai înspăimântător decât răul efectuat cu bună știință.

sursa foto: aerofoto.ro

Notă: acest text nu se vrea a fi nici o prognoză științifică, nici o critică socială, nici un articol pigmentat cu informații esențiale, de ultimă oră. Departe de mine gândurile acestea. E pur și simplu un text impregnat de un optimism prudent.

Marius Domnica